Scrisoarea emotionanta a uni roman plecat la munca in strainatate „As fi vrut sa stau la mine acasa si sa traiesc cu demnitate, sa nu fiu sluga prin straini”

0 53

Un roman plecat la munca in strainatate afirma intr-o scrisoare deschisa ca ar fi vrut sa stea acasa , sa munceasca nu sa fie nevoit sa ajunga sluba printre straini. Povestea acestuia este asemanatoare cu a milioane de oameni care au fost nevoiti sa isi lase casa, familia , prieteni, tara si tot ceea ce iubesc si sa plece la munca in strainatate pentru a reusi sa duca un trai mai bun, sa ii poata ajuta pe cei dragi ramasi acasa.

In randurile urmatoare va prezentam randurile scrise de acesta, in care povesteste de ce a fost nevoit sa plece si sa isi lase acasa sotie si cei doi copii mici.

„Mă numesc Mihai B. şi am 51 de ani. Mulţi ani nu am vrut să plec din ţară, chiar dacă aveam prieteni, rude şi colegi care au plecat înainte şi după revoluţie. Am bătut cu pumnul în masă şi-am spus că pot să mănânc mămăligă rece cu ceapă, dar vreau stau la mine acasă şi să trăiesc cu demnitate, să nu fiu slugă prin străini! Am dus-o aşa, târâș-grăpiş, câţiva ani. Munceam de dimineaţă până seară, eram şofer, plecam cu săptămânile în delegaţii, eram mereu pe drumuri, pentru un salariu mizerabil. Dormeam în cabină, chiar şi iarna, la temperaturi de minus 15-20 de grade, că n-aveam bani de hotel.

Am rămas fără loc de muncă, pur şi simplu am fost dat în şomaj! Aveam împrumuturi în nu ştiu câte bănci, că orice român amăgit de mirajul băncilor. Nu ştiam pe unde să mai scot cămaşă. Aşa că am plecat afară, chipurile în excursie. România nu era atunci în UE. Am plecat amăgit de un fost coleg, care mi-a promis marea cu sarea, că vom găsi de muncă imediat, cazare, absolut tot!

Ajunşi acolo, după zile de drum, maşini şi trenuri schimbate, teamă de vameşi şi poliţie, ne-am cazat. A doua zi, omul a dispărut, după ce i-am dat fiecare câte 100 de euro. Eram trei fraieri, care nu ştiam încotro s-o luăm.

Am avut noroc de alţi români inimoşi, care ne-au ajutat şi ne-au găsit de muncă în construcţii. La negru, desigur. Am pornit-o de la muncă de jos, făceam ce era mai greu. Munceam la lopata, la picamer, desfundam canalizări, ne urcam pe acoperişuri. Făceam de toate. Nu-mi mai simţeam mâinile, care erau pline de băşici: unele sparte, altele noi, unele supurau, altele se treceau. Le tratam cu indiferenţă. Strângeam din dinţi, înjurăm şi spărgeam cu târnăcopul sau picamerul. Ore în şir, fără pauză. Ştiam că acasă, soţia şi copii se descurcă greu.

Munceam câte 12 ore pe zi. Mergeam pe jos până la muncă, zilnic câte 12 km la dus, 12 la întors, că nu aveam transport. Şi timp de 12 ore făceam munca cea mai grea. De multe ori lucram inclusiv sâmbăta şi duminica, aveam mare nevoie de bani. Nu refuzam nimic.

Cu familia am vorbit prima dată după o lună, când am luat banii. Trimisesem un mesaj scurt când am ajuns, să ştie că sunt bine, atât. Aşa vorbeam cu soţia şi copiii: o dată pe lună, 10 minute, nu mai mult. Scurt. Era balsamul meu pentru suflet, speranţa care-mi dădea putere zi de zi! Vocile acelea atât de iubite erau combustibilul meu, cele care mă ajutau să suport totul. Închideam telefoanele şi plângeam cu toţii: eu afară, soţia şi copiii acasă!

Eu trimiteam acasă aproape toţi banii câştigaţi, aşa că soţia, cum primea banii, imediat mergea să achite datoriile.

M-am întors în ţară după 3 ani. Am mers iar zile şi nopţi cu trenul, maşina, autocarul. Când am ajuns acasă şi mi-am văzut copiii, am început să plâng. Crescuseră aproape cât mine. În 3 ani, vorbisem foarte puţin la telefon şi sărutasem şi privisem zilnic pozele lor.

Am stat în ţară un an, în speranţa că va fi mai bine şi voi putea fi soţ şi tată, lângă familia mea. Mi-am găsit de muncă, dar după un an iar eram şomer. Se închideau fabricile una după altă, salariile, aşa mici cum erau, nu se dădeau la timp, aproape că nu mai aveam cu ce trăi. A trebuit să plec iar, tot în Italia.

După ani de muncă şi chin, a ieşit şi soarele pe stradă mea: am găsit de muncă la un depozit de mărfuri. La început munceam la negru, spălam ambalaje, făceam curat, reparam diverse, eram omul bun la toate. Apoi, am avansat. Timp de doi ani, majoritatea italienilor nici nu mă băgau în seama, se făceau că nu mă văd. De exemplu, dacă eram cu două persoane şi trecea cineva, erau salutaţi cei doi, nominalizaţi. Eu eram invizibil. Nu am comentat. Le-am dat tuturor bună ziua în continuare, zi de zi şi cu încăpățânare şi am muncit în linişte. Încet, încet, au început să mă respecte.

Acum, italienii mă salută primii. Sunt respectat aşa cum merit şi toţi cei care mă cunosc şi-au schimbat părerea despre români.

Când am luat drumul străinătăţii, am lăsat acasă o soţie tânăra și 2 copii mici. Nu ştiu când au crescut, nu am jucat fotbal cu băiatul meu, nu mi-am plimbat copiii în parc, nu i-am învăţat să înoate sau să facă mii de alte lucruri pe care le face un tată cu copiii lui.

Suntem oameni care ştim ce înseamnă munca, suferinţa şi sacrificul. Fără să ne plângem. Iar la fel ca noi, sunt milioane de români!”

Mihai B.

Recomandari