Româncă, stabilită în Canada: Fiindcă România mi-a refuzat o viaţă normală. Nu, nu mă întorc. Şi doare…

0 30

Simona Opriță, o româncă stabilită în Canada, în 2006, a lansat în spațiul public, prin intermediul platformei Agenția de presă Diaspora Azi, o scrisoare cu gânduri către sine. Gânduri pe care toți românii din diaspora le încearcă, agățați între nostalgia locurilor de acasă și disperarea că e aproape imposibil să te întorci și să o iei de la capăt, confruntându-te cu aceleași probleme de care ai fugit.

Născută în Craiova, absolventă a Facultăţii de Drept, Simona Opriţă a profesat în România ca avocat şi coordonator al Departamentului de Resurse umane al unei firme norvegiene. Căsătorită şi având un copil, în 2006 a emigrat cu familia în Canada, stabilindu-se în Montreal.

_____________________

”În 2002, în instanţa de judecată am contestat o expertiză contabilă pentru eroare de calcul matematic. 60 zile x 100 lei/zi despăgubire aveau ca rezultat, pentru orice şcolar de primară, suma de 6.000 de lei. Nu 60.000 lei, cât îi dăduse expertului. Mi s-a respins ca nefondată contestaţia, iar avocatul reclamatului mi-a zâmbit cu un colţ de gură. Atunci am ştiut că trebuie să ies din sistem şi, mai apoi, să plec din ţară.

M-am pregătit, sufleteşte mai ales, patru ani. Mi-era greu să-i las pe ai mei, mi-era şi teamă să o iau de la început, în necunoscut. În sfârşit, în 2006 am plecat.

Mi-am lăsat ţara bolnavă, oamenii bolnavi. Încrâncenaţi, lipsiţi de orice speranţă, trişti.
Am uitat, câţiva ani buni, de ea. Şcolile, serviciul, adaptarea la regulile canadienilor (şi, Doamne, cât am mai râs de ei la început, io, românca verde!) mi-au ocupat mai tot timpul. Am mers în vizită, după vreo şapte ani. Nu mai eram de acolo, după cum nici canadiancă n-o să fiu niciodată. Undeva, suspendată între două lumi. Cu dorul şi durerea despărţirii, în normalitatea şi calmul Canadei.

Fiindcă România mi-a refuzat o viaţă normală, nu m-aş întoarce.
Fiindcă acolo sunt ai mei, mâine aş lăsa totul baltă aici. Îmi lipsesc oamenii care gândesc asemenea mie, care înţeleg dincolo de cuvinte, prietenii cu care te trezeşti la uşă, neanunţaţi, vecina care cere împrumut o cană cu zahăr şi poştaşul care aduce pensia tatălui. Îmi lipsesc OAMENII.

Şi mi-e dor de Iaşi, de Sibiu, de Sfântu Gheorghe. Mi-e dor de pantofii italieni, de covoarele turceşti, de papanașii cu gem, de prispele pline cu flori de la Câmpina. Mi-e dor să aparţin.

Şi mi-e scârbă, în aceeaşi măsură, de mai-marii zilei, nişte NIMENI aroganţi, care decid soarta fiecărui om, individual, şi soarta unei naţii, a unui popor. Nu ştiu să lege două fraze, n-au coerenţă, n-au substanţă, mint şi fură, se acoperă unul pe altul când sunt prinşi, n-au o minimă decenţă, au diplome falsificate… O caracatiţă, asta e clasă politică a României acum, o caracatiţă. Îi tai un braţ şi îi cresc, instantaneu, alte trei. Iar partea care chiar mă îngrozeşte este că nimeni nu constituie o alternativa viabilă. Cum ajung la putere, se transformă.

Pseudo-oamenii ăştia mi-ar conduce mie viaţa dacă m-aş întoarce. Mi-ar acorda dreptul la un număr de respiraţii pe minut, mi-ar decide pensia, dacă am acces la o intervenţie chirurgicală sau la resuscitare după AVC. Ei, NEMERNICII. Iar viaţa mea s-ar întâmpla, în funcţie de interesele lor. Viaţa mea s-ar întâmpla cu mine spectator, pe margine.

Ei bine nu, nu m-aş întoarce. Dar mi-aş scoate toţi românii din ţara aia comatoasă, fiindcă nu merită să moară şi ei pentru cauza altora. Şi i-aş aduce aici, în Canada, în locul unde nu se întâmplă nimic, să moară de plictiseală la 102 ani, şi nu la 60 de foame sau de la o sinuzită pentru care spitalul nu are fonduri.
Nu, nu mă întorc. Şi doare”.

Recomandari