„O să vă spun ceva ce nu ar trebui spus”. Povestea emoționantă a Anei-Maria Brânză, după ce a câştigat aurul olimpic alături de echipa de spadă

Scrimera Ana-Maria Popescu (fostă Brânză) nu poate dormi după ce a câştigat cu echipa României de spadă titlul olimpic şi povesteşte pe Facebook lungul drum spre această performanță istorică.

Sportiva în vârstă de 31 de ani spune că s-a adunat extrem de greu după eşecul de la Jocurile Olimpice din 2012, când echipa de spadă a fost eliminată surprinzător în sferturi, dar și după eșecul de la individual de la Rio.

Somnul este un lux şi înainte, şi după competiţie! După câte emoţii am trăit azi, ar fi trebuit să fiu în al treilea vis la ora acesta… Apropo, bună dimineaţa celor de acasă! Zi uşoară şi frumoasă!

Şi acum o să vă spun ceva ce nu ar trebui spus, ceva ce (probabil) ar trebui să rămână ‘inside’ şi doar sportivii să ştie… 

Cum se simte viaţa înainte de JO, după ce ai ratat finala individuală şi ce surprize te aşteaptă după! 

O să încep cu începutul şi acesta va fi un post fooooarte lung… (să nu ziceţi că nu v-am avertizat 🙂 ) 

 Am plecat la drum la final de 2012 cu un sac greu în spate, putem să-l numim Londra. M-am trezit într-o echipă nouă, cu un nou antrenor şi cu toate ‘siguranţele sărite’. Au fost zile când mergeam la sală ca să le ajut pe fete… Habar nu aveam ce mai caut şi care mai e rostul meu. 

Cu toate acestea, am avut un an 2013 de excepţie atât individual, cât şi în proba pe echipe. Un ‘tupeu’ fantastic să credem la fiecare competiţie pe echipe că locul nostru este în primele 4 din clasament. Eram doar eu şi Simona Pop, mezina de astăzi, în acea echipă. 

În 2014, am pornit la fel de hotărâte şi culmea, ne-a ieşit din nou. Primisem, ce-i drept, întăriri. Simona Gherman.

2015 a venit parcă prea repede şi nu ştiam cum să-i facem faţă! Campionat European, Jocuri Europene, Campionat Mondial… toate se întâmplau în mai puţin de 2 luni… Nu mai fusesem niciodată puse în această postură… nu ştiam cum vom trece peste, dar în suflet era speranţa aceea pur românească ‘o scoatem cumva la capat’. Şi am reuşit să îndeplinim obiectivele la toate cele trei competiţii! Dar cel mai important a fost locul doi la CM, unde am ‘infrânt’ în finala disputată împotriva Chinei, dar care ne-a asigurat prezenţa la Rio. Calculele erau pe hârtie, dar după ce o viaţă întreagă ai fost nevoit să alergi după rezultate şi confirmări, mai poţi lasă garda jos?! Chiar şi în momentul în care ‘jocurile erau făcute’, noi încă aveam tabele şi adunam/scădeam puncte!

Tragem linie şi ajungem în 2016. Azi o clasare pe podium, ‘mâine’ eliminate în primul tur… nici noi nu mai ştim unde suntem, dar ne menţinem poziţia în clasamentul mondial. Vine CE. Torun. Polonia. Finală românească în proba individuală. Deja ne aducem aminte de Londra… La echipe cucerim bronzul şi ne întoarcem acasă cu acea teamă ‘oare se poate de două ori la fel?’

Avem un cantonament de trei săptămâni în Poiana Braşov. Avem norocul că mai există copii (şi le spun copii pentru că vârstă mă dezavantajează) pasionaţi! Ei sunt parte din această echipă olimpică! Nu am folosit ultimele metode de antrenament, cu siguranţă nici cele mai performante, dar Ei au făcut cât toate la un loc şi pentru asta, le MULŢUMESC! 

Plecăm spre Rio fără promisiuni, dar bagajul era tot plin de speranţă. Cu aproape două săptămâni înainte de proba individuală, ne trezim la Rio, în Satul Olimpic. Parcă închişi şi izolaţi de tot ce înseamnă lumea exterioară. Oriunde întorci privirea, sigur găseşti o faţă sobră care-şi calculează în minte ultimele detalii înainte de concurs. Pe bune, nu e că-n filme, nu-i chiar cea mai plăcută privelişte, emoţiile zburdă libere pretutindeni… Noi ne vedem de programul clasic – mic dejun- antrenament- prânz- odihnă-antrenament-cină- odihnă şi reluăm. Zici că nici nu am părăsit Poiana Braşov. 

Ajungem în ‘ziua cea mare’… care nu a fost chiar atât de mare. Speram mai mult, aşteptam mai mult, dar destinul avea o surpriză! Dezamăgire, neputinţă, explicaţii şi analize. Toate în van. Nimic nu aducea înapoi şansa ratată. Ca să fiu sigură că pun sare pe rană, am răsfoit ziarele online şi am citit toate comentariile. Acum, că a ieşit, n-aş zice că a fost chiar o greşeală. Mulţumesc pentru criticile constructive, jignirile… mă abţin! Dar ştiam că mai există o şansa. Chiar putea Londra să se facă simţită şi la Rio? 

 Încă 5 zile de chin. Ce detalii să mai pui la punct când picioarele îţi sunt de gelatină şi mâna parcă te întreabă ‘ce să fac cu băţul ăsta?’ Serios?! Parcă uitasem tot ce am învăţat în 20 de ani. Acţiuni simple fără a aprinde un bec. Dezastru. Eu asta am simţit la ultimele antrenamente. Mi-am înghiţit cuvintele şi bine am făcut.

Echipa era pe picioare proprii, era pregătită şi hotărâtă. Avea să fie, probabil, ultima zi de competiţie pentru această echipă… o echipă cu rezultate frumoase, dar fără medalia care contează cu adevărat! Cea olimpică! 

 Ceea ce s-a întâmplat în competiţia pe echipe rămâne în istorie. Că am surclasat echipe precum USA, Rusia sau China contează mai puţin pentru noi şi mai mult pentru alţii! Un singur lucru m-a impresionat. Galeria! Să auzi o sală întreagă încurajându-te?! WAW! Asta nu se întâmplă des în filmul nostru şi este uimitor când ţi se întâmplă ţie. MULTUMIM!

Pentru noi contează că am ieşit din scenă de pe prima treaptă a podiumului şi pentru asta, pe toţi cei ce se simţ ‘vinovati’ îi rog să-mi accepte mulţumirile! Iar pe voi, cei care aţi trăit emoţiile alături de noi, vă îmbrăţişez cu drag!

P.S. Şi vedeţi pe unde umblă moş Ene, va rog!

P.S. Mă scuzaţi, JO nu s-au terminat. Încă mai sunt medalii de câştigat! Nu vă imaginaţi cât contează energia de acasă! Fiţi alături de sportivii români până  la capăt!”

Echipa feminină de spadă a României, formată din Ana Maria Popescu, Simona Gherman, Simona Pop şi Loredana Dinu, a învins naţionala Chinei, și a câștigat aurul olimpic la Rio.

Loading...

Recomandari

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. AcceptRead More