Istoria lui Marin, polițistul din Chișinău care lucrează și ca taxist, și ca vânzător de mere pentru a-și întreține soția și cele 3 fete înfiate

0 19

Polițiștii  sunt nevoiți să facă multe sacrificii pentru a-și întreține familia, deși de cele mai multe ori aceștia sunt considerați de către oameni drept niște dușmani ai poporului. Pentru a demonstra acest lucru, jurnalistul Vadim Ungureanu, pe o rețea de socializare, a relatat istoria lui Marin, un personaj în care a reușit să adune istoriile de viață a zece polițiști cu care a avut ocazia să vorbească și a căror istorie a cunoscut-o, notează ZUGO.md.

„Cu Marin am făcut cunoștință din întâmplare la un butic de țigări de pe strada pietonală. Era cu un coleg de al său de brigadă și se oprise să-și ia țigări. Colegul său a cerut un pachet de Marllboro, iar Marin și-a luat unul de Prima Lux, diferența dintre ele făcând-o câțiva lei. Îmi părea cunoscut nu știu de unde, poate că l-am văzut când aruncau în el cu pietre la un protest, sau poate când niște tineri îi ziceau „musor” după ce le-a făcut observație că beau bere în parc, s-au poate atunci când un șofer îi zicea „pi#araz de ment”, după ce Marin a scos plăcuțele la un Porsche de culoare albă, parcat pe trotuar, însă fața lui îmi era tare cunoscută. În încercarea de a lega un capăt de vorbă cu el, în timp ce-mi așteptam rândul, îi abordez și le zic mai mult în glumă că pot să presupun cine dintre ei este căsătorit fără ca să mă uit dacă au inele pe deget. Pachetele de țigări i-a deconspirat. Marin a fost primul care a reacționat, ma privit lung din cap pâna în picioare și zâmbind pe sub musteață mi-a zis cu o voce blândă, în timp ce băga în buzunarul uniformei trei lei pe care îi dăduse vânzătoare rest. „Domnule Ungureanu, o să văd eu ce veți fuma Dvs, când o să aveți familie și veți fi nevoit să economisiți fiecare leuț, dintr-un salariu de 5000 de lei”. „Ne cunoaștem?”, l-am întreb mirat.
„Cine nu vă cunoaște pe Dvs, pe mine poate nu mă cunoașteți, eu însă vă cunosc”, îmi zise Marin continuând să-și afișeze zâmbetul sub mustață. De atunci, de fiecare dată când mă vedea prin parc, sau pe strada pietonală, pe segmentul unde patrula pentru asigurarea ordinei publice, nu ezita să se salute și să-mi strângă mâna. Era un bărbat trecut de prima tinerețe, cu mustață, dar mereu vesel și amabil, chiar dacă în ochii lui se citea o lipsă enormă de odihnă.

În una dintre serile când veneam acasă, cu căștile în urechi, nu departe de stația de troleibuz, unde de cele mai deseori stau taximetriștii și vânează clienți, mă claxonase cineva dintr-un Volkswagen, care la prima vedere ar fi perfect pentru un cimitir de automobile, dar nu pentru o șosea. Nu am reacționat și mi-am văzut mai departe de drumul meu. Șoferul a coborât din automobil, ma ajuns din urmă și ma oprit din drum cu o lovitură prietenească pe umăr.
„Bună ziua domnule Ungureanu, gata ziua de muncă?”.

Îl privesc, îmi pare cunoscut de undeva. El văzând neclaritatea de pe fața mea, mi-o taie înainte și îmi zise. „Nu mă țineți minte, sunt eu Marin, polițistul de pe pietonală”. Fără uniformă arăta altfel, nici prin cap nu mi-a trecut că după ce stă toată ziua în picioare mai mult de opt ore, mai are chef să aibă și alte activități.
Mi-a zis că înafara orelor de lucru, încearcă să mai câștige un ban. Într-o sâmbătă, lângă aceiași stație, unde câțiva vânzători ambulanți au improvizat un fel de piață, printre băbuțele cu produse lactate, verdețuri și flori, l-am întâlnit din nou pe Marin. Era mai într-o parte cu o ladă de mere și ca de obicei se salutase cu același zâmbet. Ma rugat să-l servesc cu o țigară, în pachet mai aveam vreo trei, una i-am dat-o lui iar alta mi-am aprins-o mie. La o țigară, Marin un pic rușinat că l-am văzut că vinde mere, începuse să se îndreptățească în fața mea.
„Înțeleg că nu este chiar legal ceea ce fac, dar nu le-am furat, mi-a adus o rudă vreo două lăzi, dar nu am ce face cu atâtea mere. Decât să le arunc mai bine să le vând, că vedeți dumneavoastră cât de scump este să trăiești în ziua de azi”.

Nu puteam să-l condamn de ceea ce face, încercam să-l înțeleg. După ce a terminat de fumat țigara, a băgat mâinele pline de bătături în ladă, a ales patru mere mai mari și mai coapte și ma rugat să le iau, iar când am vrut să i le achit, a refuzat să ia banii, zicându-mi că mi le dă de pomană, că așa este primit în sâmbăta morților.

În aceiași zi, spre seară, l-am văzut pe Marin, printre rafturile din magazinul de lângă blocul în care stau. Se oprise lângă frigiderul cu bere, fără a se atinge de el, admira sticlele care stăteau cuminți la rece. Tăcut a admirat vreo câteva clipe sticlele, dar a fost distras de trei puștoaice de vreo 6-7 ani, care au ieșit din sectorul cu jucării, cu o păpușă Barbie în mână și strigau bucuroase spre el.

„Tati, Tati, costă 10 lei, ne-o cumperi? Hai tati, te rog frumos, noi vrem păpușa aceasta.”

Marin a înghițit în sec mai multe noduri, le-a privit pe copile cu ochi blânzi, le-a mângâiat pe cap și cu un fel de oftat le-a dat de înțeles că le va îndeplini dorința. Fetițele nu prea semănau cu el, dar se vedea că Marin le iubește ca un tată adevărat. Erau îmbrăcate modest, dar îngrijite. Toate trei aveau rochițe roz și curate și cu fundițe albe. Una dintre ele, se părea că este mezina, i-a zis lui Marin că ar vrea și niște bomboane. Marin o luase în brațe, a strânso la piept și s-au îndreptat spre raftul cu bomboane.
Mă uitam la el și mă gândeam: „Sâmbătă, zi în care mulți părinți își duc copii la film, la teatru, în parcuri de distracție, Marin a fost nevoit să vândă mere ca să-și poată permite să le îdeplinească cele mai simple dorințe ale celor trei copilițe”.
Trecuse de miezul nopții, mă grăbeam undeva, dar nu puteam găsi nicio mașină de taxi liberă. Am fost nevoit să mă duc la stație să găsesc vreun taximetrist la bordură. Era ora 02:00, Marin era cu automobilul său vechi, cu numere străine, în așteptarea unui client. Când m-am uitat prin geamul ușii, am văzut că Marin ațipise în automobil. Am bătut în geam și l-am întrebat dacă ar putea să mă ducă până la o adresă și cât mă va costa călătoria. Mi-a zâmbit ca și atunci când era pe uniformă și mi-a zis că ne vom înțelege noi cumva. Dintr-un capăt al orașului în altul, drumul era destul de lung, iar printre huruitul motorului vechi al automobilului și scârțâitul strident al roților, Marin a reușit să- mi povestească câte ceva despre viața lui. Nu l-am întrebat, dar se citea pe fața lui că are nevoie să-și povestească istoria vieții. După cum am bănuit și eu, cele trei fetițe din magazin, nu erau fiicele lui, au fost trei surori înfiate de la o casă de copii. Marin, la cei aproape 40 de ani ai să-i, mai fusese angajat la MAI anterior, însă din cauza unui eveniment tragic în viața sa a fost nevoit să plece. Când era mai tânăr, soția sa născuse tripleți, dar au intervenit unele dificultăți și el a trebuit să se împrumute cu o sumă mare de bani ca să-i salveze, însă din nefericire nici banii nu au putut decide ceva, peste o lună a trebuit să facă comandă de sicrie. Distrus de circumstanțe, nu a putut face față tragediei, mai ales că trebuia să întoarcă și datoria, iar cu salariu unui polițist nu ar fi fost în stare să scape de datorii în viitorul apropiat. Așa că s-a decis împreună cu soția să plece la Moscova la muncă. Au lucrat împreună zi și noapte, ea vindea salam într-un magazin, iar el căra căldări cu ciment pe un șantier de construcție. Mai mult lucrau decât se odihneau, dar au reușit să adune banii care aveau de dat și s-au întors din nou acasă. După ce au venit de la Moscova, se părea că au scăpat de probleme, însă viața le-a mai dat o palmă. Medicii i-au zis că soția sa nu va mai putea naște copii. Într-o zi, în timp ce se uitau la știri, au aflat despre povestea a trei surori, care au rămas orfane după ce părinții au decedat într-un accident rutier, atunci și s-au decis să le înfieze pe cele trei copile.

„Le cresc de pe vremea când aveau trei-patru ani, fetele îmi zic tata, chiar dacă nu sunt tatăl lor adevărat. M-am întors înapoi în poliție, m-am angajat la Inspectoratul Național de Patrulare. După ce mi-am întors datoriile, din banii rămași nu am putut să-mi permit să-mi iau o locuință. Iată că mi-am cumpărat rabla aceasta, cu care încerc să mai fac ceva bani, să nu fiu nevoit să cad pradă tentației de a lua mită. Nevoile uneori te scot din casă, mie îmi place să muncesc, să muncesc mult și să fiu răsplătit, dar vedeți și Dvs că totul este scump în ziua de azi, Unde mai pui că stau închirie, fetele două sunt la școală, una la grădiniță. Peste tot cer bani, de aceea și încerc și eu să fac ce pot, doar ca fetelor să le fie bine”. Când am ajuns pe adresa unde aveam nevoie, Marin mi-a zis că nu trebuie să-i achit călătoria, că a făcut-o mai mult așa prietenește și din dorința de a vorbi cu cineva. Totuși am insistat să-mi spună cât o să mă coste. Mi-a zis că va fi mulțumit dacă îi voi da o sumă de simbolică de 30 de lei și să nu-mi dea prin cap să mă târguiesc mult că el mai are la dispoziție vreo două ore în care trebuie să reușească să ațipească, să facă o baie și să-și radă barba, nu de alta dar la ora șase trebuie să fie în formație pe teritoriul Brigăzii de Patrulare.

Aceasta nu este o poveste cu scop electoral, nu este o poveste despre un sistem defect, nu este o poveste despre o luptă anticorupție, este o simplă poveste ruptă din realitatea în care trăiesc niște oarecare Marini de la INP, care pur și simplu își doresc să trăiască cinstit, cu un salariu decent.
Da, Da, Da, domnule Alexandru Pinzari și domnule Alexandru Jizdan, există la Inspectoratul Național de Patrulare și polițiști care înafara orelor de lucru sunt nevoiți să lucreze și altfel pentru a putea fi în stare să-și plătească chiria și să-și întrețină familia. încă mai există polițiști care se bucură când câștigă o cafea gratis sau o cartelă cu 50 de lei după ce-și iau o cafea de la buticul de lângă Gemeni. Ei de fiecare dată așteaptă să le fie mărite salariile . Și ca să știți, anume polițiști ca Marin s-au temut cel mai tare să nu fie luați la pachet cu cei 28 de polițiști, de către Procurorii Anticorupție. Și știți de ce, Marin tot a luat mită, mi-a zis chiar el. Într-o zi când soția a trecut prin parc cu cele trei fiice să-l vadă, un șofer al unei dube frigorifice i-a dat trei înghețate, doar ca să-i permită să-și parcheze mașina pe trotuar, până își descarcă marfa. „Ce eram să fac, nu aveam niciun leu la mine, iar fetele venise să-l vadă pe tata, trebuia să le bucur cu ceva…”, zicea Marin cu regret despre fapta sa și tare se temea că în acea zi să nu-l fi surprins de vreo cameră de supraveghere, unde mai pui că și un bărbat de statură medie, la costum și cu părul bălai, îi făcuse observație, fără a se prezenta.”

Recomandari