Începe sacrificarea barbară a mieilor, pentru „burta poporului”. Nu-l confundați pe Hristos cu abatorul ! Opriți MĂCELUL!

0 41

Zilele acestea începe sacrificarea barbara, tradiționala a mieilor de Pasti. Este mizerabila tăcerea si complicitatea bisericii la acest ritual satanic, anual. Ipocrizia acestei instituții si a creștinilor devoratori de miei in general, este uluitoare. Incepeti sa ganditi fraților si nu mai preluați mimetic si mecanic ca maimutele, pe nemestecate, tradițiile aberante ale strămoșilor vostri. Ce legătura are sărbătorirea Hristosului cel veșnic viu din fiecare din noi, cu măcelărirea mieilor? Niciuna …

L-ati vazut vreodata pe asa-zisul „preafericit” Daniel sau pe vreun alt inalt prelat sa ia atitudine in fata măcelului mieilor si sa indemne creștinii sa oprească barbaria? Credeți oare ca Dumnezeu sau Iisus are nevoie de sângele mielor? Vi-l puteți imagina pe Iisus bucurându-se ca sute de mii de miei sunt omorâți cu ocazia CELEBRĂRII ÎNVIERII LUI? Este evident ca nu, pentru orice om cu un minim bun simt!!! Cu toate acestea, majoritatea „pastorilor” noștri spirituali nu par sa aibă vreo frământare sau sunt prea lași ca sa reacționeze, chiar dacă nu împărtășesc crima (de, au si ei un job si nu vor sa-l piardă!).

“Adevărate şi false tradiţii. Masacrul satanic al mieilor.

Oul şi Învierea, prin viziunea strămoşilor noştri, traco-geţii”

Dintre cei 12 apostoli, Sfântul Apostol Andrei a avut, de departe, misiunea cea mai uşoară, în ce priveşte încreştinarea traco-geţilor, din Dobrogea: traco-geţii erau singurul popor din Europa care credea, cu desăvârşire, în nemurirea sufletului – şi ştia despre ÎNVIERE!!!(aveau modelul Zalmoxis – cel înviat/înălţat, după trei ani de scufundare sub pământ…).

Trebuie să spunem însă, de la început, că, şi la sat, şi la oraş, Biserica de Zid (instituţională), iar nu Biserica lui Hristos – perpetuează, în mod ciudat (şi deloc spre cinstea ei!), pe lângă tradiţiile autentice, închinate Paştelui-Învierii – şi tradiţii false, tradiţii care nu ţin nici măcar de păgânismul tracic!

Paştele n-are, nici în clin şi mânecă, ceva cu mâncarea şi băutura!!! Paştele este, exclusiv, bucurie spirituală!!! N-are nimic de-a face cu PÂNTECELE!!!

Nu-l confundaţi pe Hristos cu abatorul!, că măcelărirea mieilor, de Paşte, este o crimă oribilă, un păcat strigător la cer şi, totodată, unul contra Sfântului Duh (păcat de care “păstorii turmei”-clerul, dacă nu neapărat stimulator, măcar un complice asiduu! – va avea de dat seamă, din greu, pe cealaltă lume!!!) – păcat prin care Hristos este răstignit, de lăcomia pântecelui nostru – practic, la infinit! Şi demonstram că obiceiul păgân al sacrificării mielului, de Paşte-Pesahul evreiesc, precum şi cel, tot atât de păgân, al sacrificării porcilor, de Crăciun – ţin de cu totul alte zone de spiritualitate, decât de cea creştin-românească, şi trimit la demoni, iar nu la Dumnezeu-Hristos.
Ierarhii vechi ai Bisericii Creştine, mult mai atenţi la autenticitatea creştin-religioasă decât cei de azi, mult mai silitori în a calma furia “restanţelor” păgâne din mentalul popular, şi mult mai puţin dispuşi a ceda DEMAGOGIEI BURŢII POPORULUI (îndemnând şi arătând, ferm, spre Spirit-Duh!!!), exasperaţi de rezultatele strict culinare şi de măcel, ale identificării lui Hristos cu mielul – AU INTERZIS, ÎN ANUL 692, LA CONCILIUL DE LA CONSTANTINOPOL, CA ARTA CREŞTINĂ SĂ-L MAI REPREZINTE PE HRISTOS CU CHIP DE MIEL, SAU ÎNCONJURAT DE SOARE ŞI LUNĂ, CI DOAR CU ASPECT OMENESC!!!…Dar de atunci au trecut cam mulţi ani, şi oamenii Bisericii (deh, oameni şi ei…) au căzut la pace, se pare, cu demonii Pântecelui…Şi astfel, măcelul oribil al mieilor continuă, într-o veselie tembelă şi terifiant-criminală – sporind astronomic păcatele noastre, în loc să ne apropie, prin Paşte, de Mântuire…
Si totuși de ce creștinii taie MIELUL DE PASTE?

Hristos trimis la moarte pentru mântuirea lumii a fost victima păcatelor tuturor oamenilor, simbolizat de mielul fără de păcat care se lasă sacrificat. Neputând răspândi imaginea crucii, primii creștini s-au folosit de imaginea mielului mai mult chiar decât cea a peştelui. Cu începere din secolul V după Hristos, mielul hristic din este reprezentat cu nimb, mai întâi simplu, apoi sub formă de cruce sau ca suport al începutului şi sfârşitului.

Deşi sacrificiul şi ofranda au sensuri profund diferite, scopul ambelor acţiuni rămâne acela de comunicare cu Divinitatea. Întrucât omul profan nu poate comunica cu Divinul decât printr-un intermediar (victima sacrificată sau ofranda), o mare valoare spirituală este acordată naturii victimei ce urmează a fi ucisă. Acest mecanism este deosebit de evident mai ales în cazul alegerii mieilor cei puri şi nevinovaţi drept victime.
Deosebit de interesantă este şi concluzia lui Mircea Eliade faţă de originea mitologică a actului sacrificial în civilizaţia arhaică românească. Marele istoric şi cercetător afirmă că jertfirea unei fiinţe vii este necesară pentru desăvârşirea oricărei creaţii, căci nimic statornic nu se poate ridica şi asigura decât printr-un sacrificiu.
În spaţiul nostru, în afara mielului tăiat de Paşti, în unele zone ale ţării este sacrificat şi un purcel de lapte, obicei straniu la prima vedere, dar care are la bază o veche credinţă cu privire la regeneararea naturii prin moartea unui simbol agrar cum este porcul. Conform valoroaselor date de teren culese de cercetătoarea Ofelia Văduva în diverse zone ale ţării, sacrificarea mielului este însoţită de un scenariu ritualizat care cuprinde stropirea ovinei cu apă sfinţită şi trasarea imaginară a unei cruci cu cuţitul deasupra capului mielului.
În lumea satului de odinioară (cea atât de brutal distrusă de sosirea comunismului şi de tranziţia post-decembristă în egală măsură) era obligatorie purificarea rituală a celui care tăia animalul. Astfel ciobanul sau gospodarul care urma să taie miei trebuia să se spele, să se bărbierească, să se tundă, să-şi schimbe cămaşa, şi mai ales să nu aibă contacte sexuale cu trei până la şase zile înainte de ziua sacrificiului.
Acest ospăţ de Paşti care are la bază carnea de miel nu era o masă obişnuită, ci un act plin de semnificaţii sacre, de fapt consumul cărnii de miel avea repercursiuni faste pentru viaţa omului. „Cine nu mânâncă miel de Paşte, nu-i merge bine tot anul” spune o străveche zicere românească.

Recomandari