Destinul tragic al cărbunelui românesc, au fost sute de mii de angajați in comunism iar acum e in colaps

0 56

În anii ’70-’80 Ceaușescu și-a bazat proiectul de industrializare a țării pe cărbune, iar minele nu puteau produce pe câtă cerere exista. „Țării cât mai mult cărbune”, era deviza. Acum, însă, chiar dacă ne-a salvat de câteva ori de la secetă sau ger, cărbunele tinde să devină marginal, odată cu ascensiunea energiilor regenerabile, subvenționate puternic de către stat. Și nu numai că tinde să fie folosit tot mai puțin, dar unul dintre cei doi mari producători pe bază de cărbune din țară este amenințat cu falimentul, ceea ce ar amenința direct securitatea energetică a României și alimentarea Transilvaniei, dar ar și detona o „bombă socială” în Valea Jiului.

Este vorba de Complexul Energetic Hunedoara, companie care a intrat de două în insolvență în acest an și a ieșit tot de atâtea ori în urma deciziilor justiției. Iar acum, că a ieșit din nou de sub protecția legii este expusă în fața creditorilor. Ministerul Energiei deja avertizează asupra acestui lucru.

Complexul Energetic Hunedoara, producător de energie care se confruntă cu mari probleme financiare, riscă falimentul dacă activitatea sa nu este gestionată în mod corespunzător în această perioadă, a declarat marți Corina Popescu, secretar de stat în cadrul Ministerului Energiei.

„Ca să intre în faliment, compania ar trebui să fie mai întâi în insolvenţă şi abia după aceea în faliment, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile şi un plan de reorganizare nu este aprobat, lucru pe care noi nu ni-l dorim. Sunt riscuri, dar eu sper să reuşim să le gestionăm”, a spus Popescu, în cadrul unui forum energetic.

Ajutor pentru închiderea a două mine

Oficialul susţine că va exista un sprijin din partea statului în vederea salvării zonelor considerate viabile. În acest sens, a fost notificată Comisia Europeană pentru includerea în programul de închideri de mine a încă două mine. Complexul Energetic Hunedoara are circa 6.000 de angajaţi la minele de cărbune Lupeni, Lonea, Livezeni şi Vulcan şi la termocentralele Mintia şi Paroşeni.

Guvernul a aprobat recent un memorandum privind acordarea unui ajutor de stat în valoare de 129,129 milioane de lei către Societatea Națională de Închideri Mine Valea Jiului (SNIMVJ), pentru includerea în programul de închidere a două mine neviabile din cadrul Complexului Energetic Hunedoara. Este vorba de minele Lonea și Lupeni. La Lonea lucrează în jur de 900 de angajaţi, iar la Lupeni aproape 1.300 de salariați.

Salvarea grupurilor viabile de la Mintia și Paroșeni

Totodată, ministerul lucrează la notificarea altor măsuri de ajutor, astfel încât să poată fi salvate grupurile energetice viabile din cadrul termocentralelor Mintia și Paroșeni. Acestea sunt necesare pentru siguranța sistemului energetic național, deoarece Complexul Energetic Hunedoara produce circa 5% din producția națională de curent electric. De asemenea, cele două sunt necesare pentru echilibrarea sectorului, având în vedere că în Transilvania nu există ca producători de electricitate decât aceste două centrale împreună cu termocentrala Iernut, deținută de către Romgaz. Marea majoritate a producătorilor de energie electrică ai României sunt concentrați în Oltenia – respectiv hidrocentralele de la Porțile de Fier și marile termocentrale pe cărbune din regiune, și Dobrogea – unde se află reactoarele nucleare de la Cernavodă și marile ferme eoliene.

Epopeea insolvenței

Complexul Energetic Hunedoara și-a cerut insolvența la finele anului trecut, statul propunându-l ca administrator judiciar pe Remus Borza, cel care a gestionat și insolvența Hidroelectrica. Compania a intrat oficial în procedură în 7 ianuarie 2016, însă administratorul judiciar numit a fost casa de insolvență GMC Craiova. Ulterior, la sesizarea sindicatelor, societatea a ieșit din insolvență în data de 3 mai 2016.

Societatea a reintrat în insolvenţă în data de 23 iunie și tot GMC Craiova a fost desemnat administrator provizoriu. Însă în data de 8 noiembrie a ieșit din nou, în urma deciziei Curții de Apel Alba Iulia.

Fuziune pe datorie

Complexului Energetic Hunedoara s-a format în anul 2011, prin fuziunea termocentralelor Mintia și Paroșeni cu cele patru mine viabile din cadrul Companiei Naționale a Huilei (CNH), care era în acel moment cel mai mare datornic la stat, cu datorii de peste un miliard de euro. Minele în cauză sunt Lonea, Lupeni, Livezeni și Vulcan, toate din Valea Jiului.

Între timp, însă, Complexul Energetic Hunedoara nu a reușit să se impună pe piață, mai ales că prețul energiei electrice a scăzut de la valori în jurul a 240 de lei pe MWh în 2012 la circa 160 de lei pe MWh acum. Aceasta a acumulat pierderi an de an, culminând cu un rezultat negativ de 352 de milioane de lei în 2014 și 1,66 miliarde de lei în 2015.

De altfel, Corina Popescu – secretarul de stat din Ministerul Energiei care se ocupă de domeniul electricității și mineritului – declara recent că în cadrul Complexului Hunedoara costurile cu forța de muncă sunt de 85% din total, în vreme ce la Complexul Energetic Oltenia, acest procent este de 55%. „Cu astfel de costuri nu vor supravieţui niciodată, fie că sunt integrate pe verticală sau nu. Sigur, fiecare companie se bazează doar pe o singură sursă de producţie, model unic în Europa. Dar asta se întâmpla în anul 2000, iar acum este 2016, companiile au avut bani de investiţii, nu le-a oprit nimeni să facă investiţii”, a precizat oficialul.

”Țării cât mai mult cărbune”

Pe de altă parte, sectorul românesc a ajuns în colaps din mai multe motive, principalele fiind lipsa investițiilor și exploatarea intensivă din perioada comunistă, chiar dacă în acest domeniu s-au pompat ajutoare în valoare de miliarde de lei.

România avea nevoie de mult cărbune înainte de 1989 pentru a susţine marea industrie a lui Ceauşescu. „Ţării cât mai mult cărbune“, era atunci deviza. Era nevoie de multă energie pentru că industria era energofagă şi „înghiţea“ mari cantităţi necesare pentru a realiza produsele finite. Era nevoie de atât de multă energie, încât în anii ’80 România a trecut la raţionalizarea consumului de curent electric, astfel încât fabricile şi uzinele să producă şi să exporte tot mai mult, iar populaţia era decuplată periodic vreme de câteva ore pe zi.

În 1989, peste un milion de oameni erau dependenți de minerit. Dintre aceștia, peste 350.000 lucrau direct în domeniu, iar alți 700.000 erau dependenți de acest sector. Spre comparație, sectorul energetic dădea de lucru la doar 65.000 de oameni. Dintre cei 350.000 care erau angajați direct, doar 175.000 erau mineri, restul ocupându-se de activități directe conexe.

Însă după Revoluția din 1989, industria energofagă a dispărut, ceea ce a afectat sectorul de cărbune. De asemenea, politicienii au pus gaz pe foc: au menținut artificial prețurile la energie electrică și termică la niveluri mici, provocând astfel pierderi companiilor din domeniul energetic, inclusiv producătorilor de cărbune. De asemenea, de frica mineriadelor au acordat ajutoare masive în domeniul cărbunelui, însă banii nu au ajuns la investiții.

În 1997, sectorul avea 171.000 de angajați

Prăbușirea cărbunelui românesc începe încă 1990, odată cu trecerea de la economia planificată la economia de piaţă. Mai întâi, după căderea comunismului, cele 23 de exploatări miniere din România sunt împărţite în trei structuri independente: Regia Autonoma a Cărbunelui Ploieşti – care administra minele de la Câmpulung Muscel, Căpeni, Voievozi, Comăneşti şi Filipeştii de Pădure; Regia Autonomă a Cărbunelui Oltenia, cu sediul la Târgu Jiu – care supraveghea activitatea de la Motru, Rovinari, Berbeşti, şi Regia Autonomă a Huilei, cea mai mare structură minieră, cuprindea majoritatea exploatărillor din Valea Jiului – Lonea, Petrila, Petrila Sud, Dâlja, Livezeni, Aninoasa, Vulcan, Paroşeni, Lupeni, Bărbăteni, Uricani, Valea de Brazi, Ţebea, Petroşani şi Anina.

Prima restructurare din temelii a cărbunelui a fost realizată în anul 1997. Guvernul a acordat salarii compensatorii, iar din sectorul de cărbune au plecat voluntar circa 89.000 de mineri din cei 171.000 care lucrau în domeniu. De asemenea, Banca Mondială s-a implicat în 1999 în restructurarea mineritului, finanțând închiderea și ecologizarea a 29 de mine.

De asemenea, colosul de stat RENEL a fost spart în anul 1998 în trei. S-au format astfel CONEL, Nuclearelectrica și Regia Autonomă de Activităţi Nucleare (aflată acum în faliment).

CONEL deținea atunci tot sistemul energetic. Mai departe, în anul 2000 CONEL se sparge în Hidroelectrica, Termoelectrica, Electrica şi Transelectrica. Adică pe fiecare domeniu de activitate. Scopul a fost descoperirea ”găurilor financiare”.

Spargere pe bucățele și unirea lor la loc

În anul 2002 Termoelectrica se sparge, la rândul său, încă o dată. Primăriile de pe întreg teritoriul țării primesc atunci CET-urile care asigură apa caldă și energia termică în marile orașe, unele dintre acestea funcționând pe cărbune, precum CET Timișoara sau CET Arad.

Unitățile din Valea Jiului erau grupate în Compania Națională a Huilei, în vreme ce Societatea Naţională a Lignitului Oltenia (SNLO) deţinea cea mai mare parte a exploatărilor de lignit din bazinul Olteniei. În 2004, CNH intră pe lista companiilor de stat monitorizate de Guvern, dar salariile ortacilor tot cresc.

Din 2007 România a aderat la Uniunea Europeană, iar ajutoarele de stat în domeniul cărbunelui nu s-au mai putut acorda. Guvernul a negociat cu Comisia Europeană o serie de subvenții, acestea totalizând 1,29 miliarde de lei din 2008 până în 2010. Ulterior, un alt ajutor este aprobat de către Bruxelles: un ajutor de 1,17 miliarde de lei pentru închiderea până în 2018 a trei mine neviabile din Valea Jiului, respectiv unităţile din Petrila, Uricani şi Paroşeni.

Dar lipsa investițiilor se vedea continuu în pierderi, datoriile CNH ajungând la un miliard de euro. La presiunea Fondului Monetar Internațional (FMI) autoritățile dizolvă CNH. Dar Guvernul vine cu o nouă soluție: gruparea minelor de huilă cu termocentralele pe huilă. Așa ia naștere Complexul Energetic Hunedoara…

Rezerve de huilă pentru 229 de ani, dar greu de scos

România deține rezerve de huilă de 755 de milioane de tone, din care exploatabile concesionate sunt 105 milioane de tone, potrivit Strategiei Energergetice aprobate în 2007. Documentul menționează că resursele de huilă ne-ar ajunge pentru 229 de ani, dar că zăcămintele sunt situate în condiţii geo-miniere complexe, iar caracteristicile mineralogice se situează la limita inferioară, astfel că huila românească este de calitate mai proastă. Producția actuală în Valea Jiului este de un milion de tone de huilă, față de 11 milioane, cât se extrăgeau în 1989.

Recomandari