De citit/New York Times: Gândirea de grup a orbit stânga/O viziune îngustată cu privire la lume îi lasă pe progresiști mereu surprinși de lume

Anul acesta mai mulți gazetari celebri au plecat de la publicații de stânga după ce întâmpinaseră probleme cu superiorii din cauza a ceea ce ei au afirmat că este o cultură omniprezentă a criticii abuzive, a „gândirii de grup” [ghilimelele îmi aparțin; „groupthink” e situația în care membrii unui grup se conformează opiniei majoritare fără a o contesta, ceea ce poate duce la rezultate iraționale sau disfuncționale ale procesului de decizie – n.trad.] și a fugii de risc [„risk aversion”] intelectuale, se arată înt-un text de opinie publicat  The New York Times, citată de Rador.
Luna aceasta Donald Trump a șocat din nou o mare parte a establishment-ului liberal prin răsturnarea dramatică a prognozelor electorale, ajungând la numai 80.000 de voturi de o nouă victorie în colegiul electoral.
Merită pusă întrebarea dacă între cele două nu există cumva o legătură – cu alte cuvinte, între viziunea tot mai îngustată a stângii despre lume și frecvența tot mai mare cu care stânga e luată prin surprindere de lume, așa cum este ea în realitate.
Ce înseamnă astăzi stânga, cel puțin din perspectiva vieții intelectuale? Nu ceea ce însemna odinioară. Cândva stânga era predominant liberală, deși cu periferii radicale. Acum e predominant progresistă, sau „woke”, iar liberalii de centru au ajuns să fie dizidența. Cândva era impertinentă. Acum e evlavioasă.
Cândva considera că adevărul îl descoperi cel mai bine prin dialogul între puncte de vedere opuse. Acum crede că adevărul poate fi stabilit prin eliminarea altor puncte de vedere. Cândva îi păsa de mijloace. Acum e obsedată de scop. Cândva înțelegea, la fel ca [poetul] Walt Whitman, că noi conținem multitudini. Acum îi plac dualitățile: suntem privilegiați sau nevolnici, albi sau de culoare, rasiști sau anti-rasiști, opresori sau oprimați.
Și lista continuă. Dar diferența principală e următoarea: vechea stângă liberală acorda atenție complexității, ambiguității, zonelor gri. Acel simț al complexității inducea o doză de îndoială, inclusiv îndoiala de sine. Noua stângă caută în mod tipic să reducă lucrurile la elemente precum rasa, clasa, genul, într-o manieră care șterge ambiguitatea și îndoiala. Noua stângă e o fabrică de certitudini.
Din această fabrică au fugit autori precum Andrew Sullivan și Glenn Greenwald, și tot din ea le-o vor lua pe urme, mai devreme sau mai târziu, și alți gânditori cu minți independente. Pentru ei pierderea nu este una devastatoare: au deja o audiență numeroasă și se pot folosi de noi platforme digitale precum Substack pentru a-și câștiga un trai îndestulat.
Dar pentru noua stângă – și publicațiile ce-i constituie vârful de lance – pierderea este mult mai gravă. Le face predictibile, infatuate și anoste. Își îndepărtează proprii cititori. Un articol de pe site-ul revistei New York e intitulat „Mă gândesc mult la animalul creativității lui Björk”. Pentru asemenea nestemate i-au făcut ei vânt lui Sullivan?Dar, mai grav decât faptul că o face anostă, epurarea (sau auto-epurarea) dizidenților face ca noua stângă să devină oarbă.
Conform proclamațiilor neîncetate ale unei mari părți a presei (inclusiv câteva ziare care mă publică și pe mine), Donald Trump este cel mai anti-negri, anti-hispanici și anti-femei președinte din istoria modernă. Însă un exit poll al CNN a descoperit că Trump a câștigat o majoritate a voturilor femeilor albe, atât împotriva lui Hillary Clinton cât și a lui Joe Biden. Iar față de 2016 și-a îmbunătățit procentul de voturi primite atât de la negri cât și de la hispanici, pierzându-și concomitent mai tot avansul deținut anterior în ce privește bărbații albi cu studii superioare – fix acea categorie care chipurile ar fi fost favorizată cel mai mult de politicile lui.
Dacă dogma stângii contemporane ar fi determinat realitatea, nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat. Identitatea rasială, etnică ori sexuală ar fi surclasat oricare alte considerații electorale. Dar, după cum a declarat recent pentru Axios congresmenul democrat de Texas Henry Cuellar: „Trump a făcut o treabă mult mai bună când vine vorba de a-i înțelege pe hispanici. Uneori democrații îi percep pe hispanici drept monolitici”. Însă alegătorilor hispanici din circumscripția lui din Texasul de Sud le-a creat în special repulsie retorica progresistă despre tăierea finanțării poliției, opoziția față de combustibilii fosili și dezincriminarea traversării graniței.
Ce e valabil pentru circumscripția lui Cuellar e valabil pentru toată lumea: oamenii rareori pot fi reduși la o entitate animată de o singură considerație politică. Și nici nu e corect ca ei să facă obiectul unor judecăți morale simpliste. Motivele sunt complicate: e perfect posibil să-l vezi pe Trump ca pe omul condamnabil care într-adevăr este și să găsești totuși printre politicile lui ceva care-ți place, tot așa cum este posibil să-i admiri caracterul lui Biden dar să-i respingi politicile.
Aparenta incapacitate a multora de la stânga de a admite ideea că niște ființe umane cu bun simț e posibil să fi votat cu Trump din motive judicioase – pentru a da un singur exemplu, rata șomajului atinsese valori minime-record înainte de a lovi pandemia – echivalează cu un eșec colosal de a-și privi compatrioții americani cu înțelegere, pentru a nu mai pomeni de compasiune.
Atitudine care-i respinge pe cei 73 de milioane de alegători care l-au votat pe Trump și care nu pot regăsi nimic din ei înșiși în caricaturile din presă care-i prezintă drept niște indivizi albi fragili, bigoți, lacomi și întrucâtva proști.
Totodată îi și motivează pe cei din urmă. Cel mai sigur mod de a alimenta politica resentimentelor – politica aceea care ne-a dat Tea Party, Brexit și Trump, și care va continua să ne mai aducă și altele asemenea – este să le dai oamenilor un lucru care îi înfurie. Și atitudinea batjocoritoare de superioritate morală din partea unor elite încrezute este unul dintre lucrurile care pe cei mai mulți oameni tinde să-i înfurie.
Ceea ce mă aduce înapoi la fuga dizidenților. Pe măsură ce stânga (și instituțiile care o reprezintă) devine tot mai mult o monocultură intelectuală, ea va face și mai mult decât doar să-și alieneze talentele, cât și segmente considerabile ale audienței proprii. Va deveni mai sigură pe sine, mai respingătoare pentru cei care nu-i împărtășesc supozițiile, mai îngustă la minte și se va înșela mai des.
Pentru inamicii stângii, automutilarea instituțiilor de stânga prin tot mai frecventele lor excomunicări reprezintă în definitiv o veste bună. Misterul este de ce ar vrea liberalii să-și facă singuri așa ceva.
Sursa: The New York Times / Articol de Bret Stephens/ Traducere: Andrei Suba
Sursa Foto: Unsplash.com

Loading...

Recomandari