De citit!/Cele patru dorințe care stau la baza comportamentului uman/Memorabilul discurs al lui Bertrand Russell cu ocazia primirii premiului Nobel

Bertrand Russell (18 Mai 1872 – 2 Februarie 1970) a fost una dintre cele mai lucide și sclipitoare minți umane – un izvor de înțelepciune. În 1950 i s-a acordat Premiul Nobel pentru literatură, pentru scrierile sale variate și semnificative, în care acesta promovează ideile umanitare și libertatea de gândire. La vârsta de 78 de ani, pe 11 decembrie, a urcat pe podiumul din Stockholm pentru a primi marele premiu.  
„Acest discurs de acceptare a Premiului Nobel este unul dintre cele mai inteligente și profunde luări de cuvânt livrate de pe un podium”, scria Maria Popova, pe Brain Pickings. 
Russell începe prin a lua în calcul motivul central care stă la baza comportamentului uman:
“Întreaga activitate desfășurată de om are ca punct de pornire dorința. Există și teoria nesusținută a unor moraliști absoluți, conform căreia poți rezista dorinței dacă opui acesteia idea de datorie și codul de principii morale. Spun că această teorie este nesusținută deoarece nici un om nu acționează vreodată din datorie, întrucât datoria nu-l poate influența decât în măsura în care acesta manifestă acea dorință de a-și face datoria. Dacă vreți să știți cum acționează omul nu este suficient să cunoașteți împrejurările materiale în care trăiește, ci trebuie să cunoașteți dorințele și capacitățile acestuia. 
Omul diferă de alte animale prin aceea că are anumite dorințe care sunt, ca să spunem așa, infinite, care nu pot fi niciodată pe deplin realizate și care îl vor face să fie neliniștit și în paradis. Șarpele boa, după ce mămâncă, merge la culcare și nu se mai trezește decât atunci când îi este foame.  În mare parte, ființa umană nu este așa.
Russell scoate în evidență patru astfel de dorințe – avariția, rivalitatea, vanitatea și foamea de putere – și le analizează pe rând.
Avariția – dorința de a poseda cât de multe bunuri materiale posibil, sau de a avea dreptul asupra acestor bunuri – este un motiv care, presupun, își are originea într-o combinație dintre frică și dorința de a poseda necesarul. Cândva m-am împrietenit cu două fete din Estonia care scăpaseră de moarte în urma unui episod dramatic de foamete. Au locuit cu familia mea și, desigur, acum aveau ce să mănânce. Dar își petreceau tot timpul liber furând cartofi de la fermele vecine, cartofi pe care-i strângeau și-i ascundeau cu grijă. Rockefeller, care, atunci când era copil a trecut printr-o perioadă de sărăcie, și-a petrecut viața de adult în același mod ca fetele menționate.
Indiferent cât reușești să strângi, material, întotdeauna îți vei dori mai mult; sațietatea este un vis care nu ți se va împlini niciodată.”

În 1938, Henry Miller a preluat această idée inserând-o în meditațiile sale despre modul în care banii devin o fixație umană. Decenii mai târziu psihologii moderni au denumit această noțiune adaptare hedonică . Dar pentru Russel, această noțiune este eclipsată de una și mai puternică – înclinația noastră pentru rivalitate, pentru competiție:
“Dacă avariția ar fi fost întotdeauna mai puternică decât rivalitatea, lumea ar fi fost mult mai bună azi. Dar, de fapt, foarte mulți oameni ar accepta propria lor sărăcire dacă, în felul acesta și-ar putea ruina rivalii. De unde decurge și nivelul actual de taxe.”
Rivalitatea, susține autorul, este, la rândul ei, întrecută de narcisismul omenesc. Narcisismul este un sentiment de două ori mai pregnant, în contextul generat de social media de astăzi:
“Vanitatea este un motivator de o potență imensă. Cei care au de-a face cu copiii cunosc comportamentul acestora atunci când fac ceva bizar și repetă Uită-te la mine!  Ei exprimă, astfel, una dintre cele mai ascunse dorințe umane. Vanitatea îmbracă diverse forme, de la bufonerie, până la dorința de recunoaștere postmortem. 
Este aproape imposibil să exagerezi influența pe care o are vanitatea asupra întregului circuit al vieții umane, din copilărie, până la maturitate, când individul se poate impune, cu o privire, asupra tuturor. “
Dar cel mai puternic dintre cele patru impulsuri este iubirea de putere, spune Russel:
“Iubirea de putere este strâns legată de vanitate dar noțiunile nu se confundă. Vanitatea are nvoie de glorie, iar Gloria este ușor de obținut fără putere. .. mulți preferă gloria puterii, dar aceștia au o influență mai slabă asupra cursului evenimentelor decât cei care preferă puterea gloriei. Puterea, ca și vanitatea nu pot fi satisfăcute deplin. 
Iubirea de putere sporește prin experiența puterii, și acest lucru se aplică indiferent dacă acea putere este mică sau mare. “
Toți cei care au avut de-a face cu un birocrat minor, care le-a dat de lucru prin îngustimea minții lui, înțeleg ceea ce spun. Russel adaugă:
“În orice regim autocrat, deținătorii puterii devin tot mai tiranici ca urmare a faptului că s-au bucurat de privilegiile acordate de acea putere. Întrucât puterea asupra oamenilor s-a dovedit a-i fi făcut pe cei ce o dețin să facă ceea ce, altfel, nu ar face, omul care este motivat de iubirea de putere este mai degrabă în stare să provoace durere decât să permită plăcere.”
Dar Russel, un gânditor excepțional de sensibil la nuanțe și la dualitatea vieții, avertizează împotriva tentatiei de a cataloga iubirea de putere drept o noțiune eminamente negativă: din impulsul de a domina necunoscutul izvorăște o astfe de dorință cum este cea de cunoaștere și de progres științific. Russel discută despre manifestările fructuoase ale acetei dorințe:
Ar fi o greșeală totală să condamni iubirea de putere,ca motiv, în totalitate. Dacă acesastă dorință te va ghida spre acțiuni utile sau spre fapte periculoase depinde de sistemul social în care trăiești, de capacitățile tale ca individ. Dacă aceste capacități sunt teoretice sau tehnice, îți vei aduce contribuția în domeniul cunoașterii sau al tehnicii, și, de regulă, activitatea ta va fi una folositoare. Dacă ești politician poți fi motivat de iubirea de putere dar, de regulă, această dorință se alătură celei de a îndeplini afacerile de stat, ceea ce este de preferat pentru asigurarea unui status quo corespunzător. 
Russel prezintă, apoi, un set de motive secundare. Acesta începe cu noțiunea de iubire de extaz 
Ființele umane își manifestă superioritatea față de brute prin capacitatea lor de a se plictisi, deși, uneori, după ce am urmărit maimuțele de la grădina zoologică, am avut impresia că nici lor nu le este străin acest sentiment. Indiferent cum ar sta lucrurile, experiența arată că dorința de a scăpa de plictiseală este una dintre cele mai puternice nutrite de ființa umană.
Russel susține că această dorință toxică de senzațional este puternic amplificată de caracterul sedentar al vieții moderne, care a dus la interuperea legăturii firești între corp și minte. La un secol după ce Thoreau a adus argumente puternice împotriva stilului de viață sedentară, Russel scrie:
Mintea umană este setată pentru o viață cu multă muncă fizică. Când eram tânăr, obișnuiam să mă plimb în vacanțe. Mergeam 25 de mile pe zi iar seara nu aveam nevoie de nimic să-mi treacă plictiseala, întrucât plăcera de a sta jos, pur și simplu, era suficientă. Dar viața modernă nu se ghidează după aceste pricipii active. O mare parte din activitatea omului de azi implică sedentarism iar multe activități manuale nu presupun decât exersarea unor anumite grupe de mușchi. Dacă, de exemplu, ar trebui să se adune oameni în Trafalgar Square pentru a protesta , întrucât guvernul a decis, să zicem, să-i ucidă pe toți, aceștia nu ar veni dacă ar trebui să meargă pe jos 25 de mile. Această cură de belicositate este, totuși, impracticabilă, iar dacă rasa umamă ar fi să supraviețuiască – chestiune care, poate, nu se dorește,- trebuie să se găsească alte căi pentru a păstra rezerva aceea infimă de energie fizică nefolosită care naște iubirea de senzaționa…. Nu am auzit niciodată de vreun război care să fi fost decis în sălile de bal.  
Viața civilizată a devenit mult prea blândă și, dacă va rămâne așa, nu va produce decât impulsuri inofensive, incomparabile cu cele ale strămoșilor noștri care le cheltuiau (impulsurile) mergând la vânătoare. .. Cred că fiecare metropolă ar trebui să aibă cascade artificiale pe care oamenii să meargă cu bărci fragile; fiecare mare oraș ar trebui să aibă piscine uriașe pline de rechini mecanici. Toți cei care ar fi dovediți că promovează ideea de război preventiv, ar trebui condamnați să petreacă două ore cu acești monștri ingenioși. Serios vorbind, trebuie depuse eforturi pentru a găsi cele mai potrivite căi de manifestare a iubirii de senzațional. Nimic din lume nu este la fel de senzațional ca o descoperire sau o invenție revelatoare; mulți indivizi sunt capabili să experimenteze acest tip de senzație, mult mai mulți decât se crede.”  

Recomandari