De citit!/Abatoarele din Germania, între „porcării” şi evaziune fiscală. Doamne, ce-a putut să povestească un român

Zeci de mii de români lucrează în abatoarele din Germania. Situaţia lor era cunoscută, dar rareori abordată. Deutsche Welle a realizat cronica unui dezastru cu multe necunoscute.

Clemens Tönnies nu este primul antreprenor german care apelează la subcontractori pentru a maximiza profitul. Cu o cifră de afaceri de 6,4 miliarde de euro în anul 2019, cu o cotă de peste 30 la sută pe piaţa germană de carne şi produse din carne, miliardarul german rămâne un important pilon nu doar în mediul de afaceri, ci şi pentru guvernul federal. Vineri a avut loc, la Düsseldorf, o întrunire destinată industriei cărnii, la care au participat șefa Ministerului Federal al Agriculturii, Julia Klöckner, responsabilele de resort din landurile Renania de Nord-Westfalia și Saxonia Inferioară, ca și importanți antreprenori din acest sector. La final, în conferința de presă, singurul nume din antreprenoriat la care s-a referit ministra agriculturii din Cabinetul de la Berlin a fost cel al lui Clemens Tönnies, care, fiind în carantină, a participat online la discuții.

Primii români din abatoarele germane

În anul 2007, România adera la Uniunea Europeană. Încă din decembrie 2006, firme românești sau intermediari racolau pe cont propriu personal pentru abatoarele din Germania. Din zonele defavorizate ale României, sute de persoane ajungeau cu transport organizat, cu autobuze, direct în oraşele în care era nevoie de forţă de muncă proaspătă și ieftină. Până atunci, sistemul fusese susţinut de polonezi, de unguri – şi ei cetăţeni comunitari, apartenenţa la UE facilitând un anumit tip de contracte de prestări servicii.

După sosirea românilor, polonezii şi ungurii cu experienţă s-au transformat, în mare parte, în intermediari. Românii au devenit practic monedă de schimb între multiplele firme subcontractoare. Şi înainte de ianuarie 2007, în abatoarele din Germania lucrau români, dar numărul acestora a crescut semnificativ după aderarea la spaţiul comunitar. În anul 2017, se estima că circa 20.000 de români erau angajați sub diverse forme la sacrificarea animalelor sau la tranșarea cărnii. În 2020, cel puțin 30.000 de cetățeni din România lucrează în abatoarele din Germania. Cifrele sunt estimative pentru că sistemul actual nu permite identificarea ţării de origine a partenerilor de contract. În plus, mulţi dintre ei sunt angajaţi la firme cu alte obiecte de activitate, precum curăţenie, dar lucrează câteva zile pe săptămână şi în industria cărnii.

Cât câştigă angajaţii? Cât câştigă intermediarii?

S-au vehiculat, în ultimele săptămâni, diferite sume câştigate de cei care lucrează în industria cărnii din Germania. De la fluturaşii de salariu cu 700-800 de euro pe lună la declaraţiile unor influenţi oameni de afaceri, prieteni cu Tönnies, care se referă la 2.000 sau chiar 3.000 de euro plătiţi pentru fiecare salariat în parte. Adevărul este că oamenii ar putea primi mai mult, dacă s-ar ocupa de exemplu să aibă o clasă de impozitare în acord cu statutul lor (căsătoriţi sau necăsătoriții, cu copii, părinţi singuri) şi dacă ar renunţa la cazările înghesuite şi mult prea scumpe. Este foarte posibil ca angajatorii să plătească mai mult, dar mare parte din bani ajung la firmele de intermediere, care negociază o sumă pe o perioadă anume sau pe un gen de activitate. Ulterior însă, intermediarii reţin în propriile conturi sume mari din banii transferaţi de angajatori şi plătesc cu minimum pe economie (pe hârtie 9,35 de euro pe oră, în realitate mult mai puţin raportat la numărul de ore real lucrate) forţa de muncă de la bandă. Din venitul lunar se opreşte „chiria pe saltea” – 200-300 de euro, dacă angajaţii nu şi-au căutat locuinţe pe cont propriu, transportul spre abator (uneori fictiv), echipamentul (până nu de mult intre 50 şi 100 de euro lunar) la care se adaugă anumite amenzi pentru încălcarea unor reguli în timpul lucrului.

De fluctuaţia de personal din abatoare profită în mod constant cei care îi racolează pe potenţialii angajaţi din ţările de origine. Pentru un simplu transport, aceştia pot primi şi 10.000 de euro în mână, fără niciun fel de chitanţă sau alte dovezi care să atragă atenţia fiscului german.

Fiscul este de mult pe urmele acestor structuri, dovadă fiind numeroasele procese şi condamnări din ultima decadă.

„Mafia abatoarelor” din Duisburg

În octombrie 2017, debuta la tribunalul de land din Duisburg unul din cele mai răsunătoare procese: ani la rând, aproape 1.000 de persoane, cele mai multe din România, lucraseră în abatoarele din Germania, prin intermediul unor firme de intermediere, care nu plătiseră toate contribuţiile sociale către statul german. Procuratura îl acuza pe unul dintre potenţii oameni de afaceri aflaţi pe banca acuzării de evaziune fiscală. 20 de milioane de euro nu ajunseseră la fiscul german. Din cele 460 de dosare cu probe şi peste 1.100 de pagini ale acuzării reieşea clar că angajaţii din aceste abatoare, cele mai multe dintre ele din zona Duisburg, Bochum, Essen, primiseră doar 4,50 până la 6 euro pe oră, pentru un program constant de 60 de ore de lucru pe săptămână.

Procesul s-a finalizat un an mai târziu şi s-a soldat cu condamnarea principalului acuzat la 7 ani de închisoare, el fiind găsit vinovat de evaziune fiscală. Iar partenerul lui, un om de afaceri de 58 de ani, a primit o pedeapsă de cinci ani privare de libertate. Ambii nu plătiseră nici impozit pe salariu, şi nici contribuţii sociale pentru sute de români angajaţi în diversele abatoare ale firmei.

Cazul a fost pe larg prezentat în presa germană la vremea respectivă.

Nu s-a relatat atunci deloc despre firmele româneşti de intermediere a forţei de muncă, cu filiale în Germania, implicate în acest sistem. Pentru că subcontractorii plăteau, printre altele, orele suplimentare cash, ”în mână”, pentru că investeau în spaţii de cazare insalubre, care deveneau repede de nelocuit – de multe ori și datorită neglijenței locuitorilor, dar mai ales pentru că cei care racolau personal solicitau sume tot mai mari, firmele intrau în faliment şi rămâneau datoare la stat. Se redeschideau apoi alte firme, adminstrate de aceleaşi persoane, dar care întrerupeau pe hârtie asigurările salariaţilor cu efecte vizibile pe termen lung.

Încă din 2013, au fost percheziţionate peste 90 de locaţii în ceea ce presa numea atunci „mafia abatoarelor din Duisburg”.

La finalul procesului au fost condamnaţi cu executare şi mai mulţi intermediari români. Unul a reuşit să părăsească Germania înaintea declarării sentinţei şi să îşi schimbe complet identititatea, organizându-și acasă decesul – inclusiv înmormântarea – ”cu acte în regulă”, în schimbul sumei de 30.000 de euro. Dar a fost găsit de Interpol şi, cu doar câteva ore înainte de a fi ridicat de la domiciliu, s-a spânzurat.

Preşedinta completului de judecată din Duisburg declara atunci: „Dimensiunile activităţilor ilegale şi caracterul lor evident sunt înspăimântătoare. Branşa pare a fi controlată de aceste fapte penale”.

Schimbări legislative – eficiente sau nu?

Problema fiind cunoscută de ani buni, în Germania au existat şi mai multe iniţiative legislative menite a îmbunătăţi condiţiile de lucru din abatoare. Una din acestea este cea adoptată de Bundestag – parlamentul Germaniei – în august 2017, prin care se încerca responsabilizarea angajatorilor faţă de soarta angajaţilor. La patru luni după intrarea în vigoare a acestui act legislativ, DW realiza o transmisiune live dintr-o locuinţă de serviciu a românilor angajaţi în abatorul din Bochum. Pentru prima oară, un fost angajat din această industrie avea curajul să vorbească deschis, în faţa camerelor, despre experienţa trăită de el în cei 10 ani petrecuţi la bandă în Germania.

Tot atunci, Szabolcs Sepsi, consilier în cadrul proiectului Faire Mobilität (Mobilitate Echitabilă), susținut de DGB (Uniunea Sindicatelor Germane), solicita în mod expres renunţarea la sistemul subcontractorilor în industria cărnii. Imaginile şi declaraţiile de atunci nu se diferenţiază cu nimic de ceea ce vedem astăzi în presă şi aflăm de la cei care au curajul să vorbească despre condiţiile de lucru, despre ameninţările şi intimidările la care sunt deseori supuşi de şefii de tură sau de reprezentanţii firmelor subcontractoare.

În primăvara acestui an, după ce pandemia a adus în atenţia presei situaţia muncitorilor sezonieri români din agricultură, în Germania, ministra muncii din România, Violeta Alexandru, a venit la Berlin pentru a vorbi cu autorităţile de aici despre soarta acestora. A avut atunci discuţii cu Julia Klöckner despre sezonieri, dar şi cu ministrul federal al Muncii, Hubertus Heil. Acesta din urmă s-a declarat ”jenat” după ce a aflat în ce regim muncesc oamenii în abatoarele din Germania. Şi a prezentat imediat un proiect de lege prin care să fie eliminat sistemul subcontractorilor în industria cărnii, începând de la 1 ianuarie 2021.

Clemens Tönnies anunţa atunci că se simte discriminat şi că va ataca în justiţie legea, care urmează să fie aprobată în Bundestag după vacanţa parlamentară de vară.

Între timp însă şi în haosul generat de coronavirus la cel mai mare procesator de carne din Europa, cu peste 1.500 de cazuri confirmate şi peste 7.000 de persoane în carantină, miliardarul german, căzut în dizgraţie şi după ce echipa lui de fotbal Schalke 04 pierde tot mai mult teren, a revenit şi a promis că va renunţa de bunăvoie la subcontractori.

Rămâne de văzut dacă „baronul cărnii”, cum este numit Clemens Tönnies de presa germană, va renunţa acum de bunăvoie şi la legăturile cu anumiţi baroni locali din România.

Loading...

Recomandari

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. AcceptRead More