Analiza literara de exceptie: Domnu’ Dragnea, nu fi trist  Mo….tii ma-tii de m…ist!

0 57

Analiza literara de exceptie pe o poezie simpla din doua versuri scrisa de regretatul Sorin Avram

Domnu’ Dragnea, nu fi trist 
Mo….tii ma-tii de m…ist!

Inca de la primul cuvant al operei analizate, autorul anonim isi dezvaluie relatia privilegiata pe care o are cu personajul. Este o relatie de respect, dar nu un respect glacial, protocolar, care ar fi cerut formularea “Domnule Dragnea”, si nici un respect slugarnic, de tip Radu Tudor sau Mihai Gadea, care imbraca forma “Domnule Presedinte Dragnea”. “Domnu’ Dragnea” denota un respect cald, apropiat, asemanator cu cel pe care il au oamenii fata de administratorul de bloc: domnu’ Gogu.

Opera continua cu un indemn la optimism, stiut fiind ca orice politician de succes este aproape obligat sa declare, si cand e si cand nu e cazul, ca el este un optimist incurabil. Fin cunoscator al personajului, autorul sesizeaza o fisura in optimismul de beton al lui “domnu’ Dragnea” si incearca sa-l aduca pe calea cea buna. Expresia “nu fi trist” pastraza tonul cald, neprotocolar, altminteri ar fi trebuit sa spuna “nu fiti trist”.

Versul al doilea al operei ne trimite la radacinile cele mai adanci ale sufletului romanesc. Este cunoscut faptul ca, in anumite zone ale tarii (Oltenia, Teleorman), cultul mortilor face parte din fibra nationala, folclorul fiind plin de forme artistice dedicate, mergand pana la credintele in moroi si descrieri precise a modului cum sa scapam de ei: tarusul infipt in inima dezhumatului. Dar atentie: nu este vorba de orice morti, ci doar de cei din imediata proximitate a personajului, cei materni. Nu putem sa intelegem de ce persoanele decedate pe linie paterna au fost eliminate din text. Probabil anumite conflicte familiale legate de mosteniri sau impartirea pamantului – cum se intalnesc atatea in lumea satului romanesc si care au fost, de altfel, ilustrate si in operele culte (romanul Ion, de Liviu Rebreanu, de exemplu) – au dus la aceasta optiune a autorului.

Referirile la cultul mortilor reprezinta subtilitatea suprema a operei, stiut fiind faptul ca stransa legatura a personajului principal cu persoanele decedate trece dincolo de cultura sau traditii, avand si o consacrare juridica, prin doi ani cu suspendare. Din pacate, finalul operei reprezinta o scadere valorica fata de restul textului. Expresia folosita – si pe care nu o putem reproduce aici – este total lipsita de subtilitate, chiar vulgara. Daca si-ar fi luat un mic ragaz pentru meditatie, autorul ar fi putut afla ca exista si alte formule, eufemistice, precum “Duie Mragnea” sau “Duck Fragnea”. Dar probabil ca n-a gasit alta rima.

Recomandari