31 de morți uitați. Cea mare tragedie naturală de după Revoluție. ”Și-a văzut copiii luați de ape. Urla! Apoi, pe cel mic, în fașă, viitura l-a săltat într-o clipită. Cerul se rupsese! Doamne, ce-ai avut cu noi?”

0 22

În dimineața zilei de 29 iulie 1991, după ce în ultimele 10 ore plouase infinit, apele Tazlăului rup Barajul de Acumulare de la Belci, din apropierea Oneștiului. Potopul – cu valuri de peste nouă metri – rade totul în cale, ajungând în satul Slobozia, pe care-l lovește cu furie: 31 de morți, mulți copii. Cel mai mic, Ramona Popa, e în fașă, are câteva luni de viață. Oamenii-s neglijați, rar pomeniți, locul e dat uitării. Cea mai mare tragedie naturală de după 1989

Apele Tazlăului Mare le îmbrățișează pe cele ale Tazlăului Sărat în dreptulTescaniului, locul unde George Enescu venea să-și limpezească gândurile și unde avea să zămislească mare parte din capodopera sa, ”Oedip”. Apoi, noul râu,Tazlăul, afluent al Trotușului, curge liniștit până-n localitatea Gheorghe Gheorghiu-Dej, așa cum era cunoscută atunci. Aici tovarășii hotărăsc să ridice Termocentrala de la Borzești și, odată cu ea, Barajul de Acumulare ”Belci”.Între 1958 și 1962 (vreme în care, ca o curiozitate, pe acele meleaguri se naște Nadia Comăneci), apare primul stăvilar de pământ din țară, ce adăpostește, în a sa burtă, 12,5 milioane metri cubi de apă. Termocentrala are cu ce funcționa, toată platforma industrială a orașului ce se dezvoltă văzând cu ochii e alimentată. În 1983 se ia decizia nașterii unei microhidrocentrale, chiar la piciorul barajului, Așa cum se va vedea în cele ce urmează, ea va juca un rol esențial – din păcate negativ – în desfășurarea tragediei.

Potopul din Biblie s-a mutat pe pământ

Barajul pare sigur, e omologat în clasa I-a, dar, la inaugurare, se vorbește despre un debit de 1.500 mc/s și de maximum 2.500 mc/s în caz de avarie. Pe 28 iulie 1991 vremea e frumoasă în acea parte de lume. Apoi, pe înserat, Sfântul Ilie pleacă la drum. Începe ploaia. La scurt timp, nebunia. Cad precipitații abundente în Carpații Orientali, în cei de Curbură, în Subcarpații Moldovei. La 11 seara Valea Muntelui, Moineștiul, Oneștii văd ceva ce n-au mai văzut până atunci: cum baierele cerului se deschid. Plouă neîncetat.

Jos, în Slobozia, în sat, un fel de cartier al Oneștiului de azi, oamenii se culcă. Cei mici spun rugăciunea, se roagă la Doamne – Doamne, apoi l-așteaptă pe Moș Ene. Bătrânii bagă la somn găinile, leagă restul animalelor, mai sporovăiesc puțin, dar nu mult, pentru că pică se sus, apoi își fac cruce și-și doresc ca ploaia să se oprească: picurii sunt prea mare, ceva va să vină.

E 12 noapte. Apa coboară din cer, puhoaiele pleacă la drum. Meteorologii avertizează, vorbesc despre ”ploi cu caracter excepțional”, specialiștii de la baraj ”miros” ceva, vor să dea drumul la porți, dar nu pot! Din cauza unei defecțiuni tehnice, microhidrocentrala nu funcționează! Ea acționează opritoarele stăvilarului și, deși e clar că lacul se va umple, toți dau din umeri. Așa-i că-i neagră ironia? Într-o imensitate de apă, microhidrocentrala nu merge…

O parte din spărtura digului, prin locul pe unde apa barajului s-a revărsat cu o forță incredibilă

02.15. Plouă teribil. Apa trece peste nivelul coronamentului. Barajul e făcut să ”lucreze” normal la un debit de 6 (da, șase) metri cubi pe secundă, acum s-a ajuns la 1.800 mc/s. La început abia sesizat, apoi talazurile se revarsă peste dig…Dau afară…

04.50. Apele lovesc cu coarnele-n porți, asemenea taurilor de la coridele andaluze. Sunt furioase. Mugind, doboară barajul. Porțiuni imense din el se rup, pământul pleacă, împins de forța nebună a apelor. Jos, în vale, sufletele nevinovate dorm. Visează. Scâncesc. Când tresar, mamele-s acolo, să le vegheze. Dar puhoiul n-are inimă, n-are suflet. Lovește incredibil. Slobozia e prima în cale. Un vuiet ca de cutremur, apoi valuri de 9 (nouă metri)! Cum să scapi? Toți sunt luați pe nepregătite. Casele cad, un singur zid mai rămâne în picioare din toată suflarea. Mama apucă să se suie – numai ea știe cum – într-un copac. Povestește un supraviețuitor: ”Și-a văzut copiii luați de ape. Urla! Apoi, pe cel mic, în fașă, viitura l-a săltat într-o clipită”Pop Ramona, bebelușa, are doar câteva luni. Adriana, doi ani. Adrian, cinci. Gabriela abia ce l-a trecut pe primul. Toți sunt din aceeași familie. Și toți dispar sub ape. Din nouă oameni de-ai lor, scapă doar doi: tatăl și fiul cel mare plecaseră, de cu zori, la muncă, la oraș.

07.15Barajul de Acumulare ”Belci” e aproape gol. Apa a plecat de acasă.

07.50. Ploaia s-a liniștit, Tazlăul curge, negru, dar cuminte, prin breșa digului. Asta e tot. Cerul și-a luat prinosul.

31 de morți, 43 de dispăruți, 2.555 de case distruse, 5.324 de animale decedate

Oamenii se trezesc din coșmar. Nu știu cum să reacționeze, n-au mai trecut prin așa ceva. Unde le e casa, unde le e drumul? Se declanșează strarea de alertă. Când se luminează, peisajul e apocaliptic. 43 de oameni sunt dați dispăruți. Dintre ei, dar 12 vor fi găsiți în viață. Oana, Onuța Bou-Negru avea doar trei primăveri. Și prietena ei cea mică, Daniela Mihalcea, numai patru. Lili, Lili Toporaș abia suflase-n 20 de lumânări. Tușa Maria, Maria Bratu, era cea mai vârstnică. 83 de ani. Suflete nevinovate.

Monumentul comemorativ de la Slobozia. Fără comentarii

Elena Țintaru era, pe atunci, jurnalist la ”Deșteptarea”, ajunge la fața locului alături de un coleg de redacție și de un șofer. Povestește printre lacrimi. ”După o zi de documentare la locul catastrofei, când am ascultat povestea tragică a fiecarei familii, nu credeam că mai am puterea să scriu ceva despre toate acestea. În mașina, pâna la redactie, s-a așternut o liniște de înmormântare. Toți trei, subsemnata, colegul meu Leonard Popa (acum, profesor de limba și literatura româna la o școală din județ) și șoferul, eram copleșiți de dramele și imaginile din acel sat, ras de pe fața pământului. Fără să ne mai pese de impresia celuilalt, am dat frâu liber șuvoiului de lacrimi, pe care până atunci ni l-am înfrânat. Sosiți în redactie, eu si colegul meu ne-am adunat, ne-am așezat la mașina de scris și am început să așternem pe hârtie tot ceea ce am văzut și auzit”.

Premierul Petre Roman poposește, și el, la fața locului. Este prima și singura ”scăpare” a unui baraj din istoria noastră. La Certej, în 30 octombrie 1971, drama fusese mult mai mare, cu 89 de morți, dacă ne este permis un grad de comparație la o tragedie, dar acolo mâna omului depozitase  în iazul de decantare a exploatării miniere un munte de steril, ce dusese la ruperea digului. Aici ploaia, natura, își făcuse de cap…Toți se întreabă cine e de vină, cum ar fi decurs lucrurile dacă porțile se deschideau, dar, acum, oricum e prea târziu…

31 de morți, 250 de case complet distruse în Slobozia, 2.555 pe toată valea râului, alte 7.192 de gospodării inundate, 5.324 de animale decedate, 10.446 de hectare distruse. Logic, nu se găsesc vinovați.

Viii fac slujbe de îngropăciune morților, se adună ce se mai găsește, pagubele-s estimate cam la 3.000.000.000 de lei de atunci, dar nu asta contează, ci faptul că toți ai satului au pierdut pe cineva drag. Este, probabil, cea mai mare tragedie de după Revoluție, provocată de natură și ”arsă” în câteva ore.

Petre Roman este demis, de către mineri, peste puțin timp, lumea uită, morții-s pomeniți doar de către cei care i-au iubit. Până acum un an nu se mai vorbește despre ei. Pe 29 iulie 2016Protoeria Oneștilor aduce, după un sfert de secol, o pioasă amintire. Ridică și sființește un monument. Jos, numele celor trecuți la cele sfinte. Sus, un desen ce întruchipează o mamă ce-și pierde pruncii printre talazuri. Greu de privit. Greu de înțeles. Greu de acceptat.

Doamne, cu cei ce-ai avut?

Surse: Deșteptarea, protoeria-onești.ro, a1.ro Credit foto: Deșteptarea

Recomandari